LAPTE MINERAL

Când eşti singur acasă şi nu ai chef de muncă, îţi vin multe idei. Unele mai geniale ca altele. De exemplu, să încerci noi reţete culinare.
Până aici nimic ieşit din comun. Însă, căutând ceva de "ronţăit" prin casă, căci decât să muncesc mai bine mănânc, am dat peste o cană cu lapte praf. Şi m-am pus pe treabă! Apă plată nu aveam în casă decât cea de la canal, care poate turtită este dar în niciun caz plată. Mai aveam apă minerală şi un borcan de compot de cireşe. Drept catalizator am folosit cozonac de casă. Şi uite aşa am dat frâu liber imaginaţiei.

Am descoperit lucruri minunate cât am stat izolat în camera aia mică de 5-6 metri pătraţi pentru meditaţie.
Cum ar fi:
-am circulat mai bine de 3-4 luni fără rovignetă la maşină
-sunt căsătorit cu acte în regulă de 2 ani 9 luni şi 15 zile, însurat de 2 ani 1 lună şi 12 zile
-nu am mai postat de ceva vreme pe blog
-AZI ESTE ZIUA MEA!!!

Şi când mă gândesc că eram cât pe ce să încerc laptele praf cu zeama de la compotul de cireşe...
Totuşi, cozonacul de casă făcut la mine la ţară de SeCe Amandina SeReLe este cel mai bun pe care l-am mâncat vreodată. Pe bune!

Iar nunta Mihaelei şi a lui Alex a fost o nuntă cum rar mai întâlneşti! Şi iarăşi fără exagerări. Ca să nu zică lumea că nu mai dau semne de viaţă, postez câteva fotografii făcute în calitate de invitat, nu fotograf. Deh, defect profesional, nu plec nicăieri fără aparatul foto sau camera video. Spre disperarea soţiei...

LUBENIŢA

I se mai spune pepene verde, însă eu sunt oltean, e lubeniţă toată ziua! Se cultivă la ţară, se umple de "mirodenii", adică multe chimicale, îngrăşăminte şi tot ce mai aude bostănarul că se cade să utilizeze pentru a-şi spori "binele" adus de vânzarea balonului verde. Bostănarul are limbajul lui de comunicare cu lubeniţa, o lustruieşte, o ciocăneşte, o bibileşte şi ea îi spune cândva cumva suav la ureche "Ia-mă, sunt coaptă, majoră, dulce, bună, zemoasă, abia aştept să-l bagi în mine (cuţitul, nu altceva)". Iar bostănarul atât aşteaptă, repede o rupe, o pune în maşină şi fuga la vânzare. Ori la piaţă, ori la en-gros, unde o dă mai departe, s-o mai plimbe şi alţii. Şi, după ce se dospeşte bine prin soare şi în căldura din maşini şi pieţe, ajunge contra cost la cel care şi-o doreşte şi mai mult, clientul. Acesta o mângâie şi el, o ciocăne, o încearcă, o gustă întâi. Apoi o savurează pe îndelete, curgându-i zeama pe bărbie, pe piept şi apoi se şterge, să nu se ude la buric.

Azi mi-am înfipt şi eu cuţitul şi dinţii într-o bunătate din asta, posibil aducătoare de boli, că doar e plină de "E-uri". Şi am constatat că, la 10 kilograme "în viu", se arucă "ambalajul" care cântăreşte 5-6 kilograme. Hopa! Deci lubeniţa aia coaptă, majoră, dulce, bună, zemoasă ne trage în piept! Iar banii, plătiţi la kilogram, se duc la Glina! La ţară aveam o capră, cojile de lubeniţă îi plăceau la nebunie! Dar la oraş, cojile ne dau miresme dătătoare de greaţă pe tot drumul, în piaţă, acasă în coşul de gunoi când îl arunci doar pe 1 ale lunii, la ghenă până pe 15 ale lunii când vine maşina de gunoi, la Glina de pe 15 până circuitul naturii ne scapă de urme. Şi atunci, oare se merită să mănânci lubeniţă fără să ai capră? Ciută sau nu!

La restaurantul hotelului Ciuta, din judeţul Buzău, au petrecut ca în vis o EA şi un EL, Elena şi Alex. S-au căsătorit în Bucureşti, şi-au unit destinele pentru veşnicie în Biserica Cuvioasa Parascheva, iar naşii, familia şi rudele au făcut o atmosferă edenică la petrecere. Fără lubeniţe!