LUBENIŢA

I se mai spune pepene verde, însă eu sunt oltean, e lubeniţă toată ziua! Se cultivă la ţară, se umple de "mirodenii", adică multe chimicale, îngrăşăminte şi tot ce mai aude bostănarul că se cade să utilizeze pentru a-şi spori "binele" adus de vânzarea balonului verde. Bostănarul are limbajul lui de comunicare cu lubeniţa, o lustruieşte, o ciocăneşte, o bibileşte şi ea îi spune cândva cumva suav la ureche "Ia-mă, sunt coaptă, majoră, dulce, bună, zemoasă, abia aştept să-l bagi în mine (cuţitul, nu altceva)". Iar bostănarul atât aşteaptă, repede o rupe, o pune în maşină şi fuga la vânzare. Ori la piaţă, ori la en-gros, unde o dă mai departe, s-o mai plimbe şi alţii. Şi, după ce se dospeşte bine prin soare şi în căldura din maşini şi pieţe, ajunge contra cost la cel care şi-o doreşte şi mai mult, clientul. Acesta o mângâie şi el, o ciocăne, o încearcă, o gustă întâi. Apoi o savurează pe îndelete, curgându-i zeama pe bărbie, pe piept şi apoi se şterge, să nu se ude la buric.

Azi mi-am înfipt şi eu cuţitul şi dinţii într-o bunătate din asta, posibil aducătoare de boli, că doar e plină de "E-uri". Şi am constatat că, la 10 kilograme "în viu", se arucă "ambalajul" care cântăreşte 5-6 kilograme. Hopa! Deci lubeniţa aia coaptă, majoră, dulce, bună, zemoasă ne trage în piept! Iar banii, plătiţi la kilogram, se duc la Glina! La ţară aveam o capră, cojile de lubeniţă îi plăceau la nebunie! Dar la oraş, cojile ne dau miresme dătătoare de greaţă pe tot drumul, în piaţă, acasă în coşul de gunoi când îl arunci doar pe 1 ale lunii, la ghenă până pe 15 ale lunii când vine maşina de gunoi, la Glina de pe 15 până circuitul naturii ne scapă de urme. Şi atunci, oare se merită să mănânci lubeniţă fără să ai capră? Ciută sau nu!

La restaurantul hotelului Ciuta, din judeţul Buzău, au petrecut ca în vis o EA şi un EL, Elena şi Alex. S-au căsătorit în Bucureşti, şi-au unit destinele pentru veşnicie în Biserica Cuvioasa Parascheva, iar naşii, familia şi rudele au făcut o atmosferă edenică la petrecere. Fără lubeniţe!